Au trecut două decenii de la căderea aşa-ziselor regimuri comuniste est-europene. In ţările respective s-a trecut cu avânt la construirea societăţii capitaliste multilateral dezvoltate, iar Fukuyama a proclamat "sfârşitul istoriei". Gata ! Capitalismul, respectiv democraţiile de tip occidental sunt maxim maximorum în materie de organizare sociala şi de aci inainte, nu ne ramâne decât să le acceptăm şi să le extindem în toată lumea. Freedom, democracy and "american way of life".
Aşa să fie oare ? Au disparut complet ideile socialiste ? Mai au ele vreo şansă de a se impune in secolul 21 ? Dacă da, cum ? În ce fel ?
Este capitalismul net superior socialismului ? A fost sau n-a fost socialism ceea ce a existat in blocul est european ?
Însă în primul rând... Ce înseamnă socialism ?
Din punct de vedere economic, "Economia socialistă pune la bază statul, ca administrator al bunurilor societăţii, bunuri comune, care să stea la baza dezvoltării întregii societăţi, având ca prioritate necesităţile acesteia legate de creşterea continuă a nivelului de trai. Iniţiativele particulare sunt stimulate în domeniile deficitare ale cerinţelor sociale, dar sunt limitate cele dăunătoare societăţii, prin pârghiile financiare aflate la dispoziţia statului." [Wikipedia] Definiţia e un pic cam simplistă şi aici ar fi mai multe de discutat...
Din punct de vedere politic - si revenim iarăşi la Wikipedia - "Socialismul trebuie privit ca o formă de organizare socială, în care interesul societăţii primează în faţa interesului unui individ sau a unui grup restrâns de indivizi şi vine în opoziţie cu liberalismul, care reprezintă sistemul social în care primează interesul individului, sau al unui grup restrâns de indivizi, în faţa interesului societăţii. Privit din acest punct de vedere, socialismul are ca atribut democraţia, definită ca putere a poporului". Din nou o definiţie extrem de vagă şi simplistă.
Adevărul e că mişcarea socialistă - să-i zicem aşa - este extrem de fragmentată. Există o mulţime de grupări, organizaţii, partide, partiduleţe, multe din ele chiar în bârlogul ursului - adcă în SUA - şi fiecare din ele pretinde o definiţie proprie şi o cale proprie, de la social-democraţii de centru-stânga, care promovează un capitalism temperat de măsuri de control ale statului şi până la comuniştii de extrema stîngă, care promovează revoluţia armată şi confiscarea tuturor averilor.
Această fragmentare reprezintă de fapt o luptă între orgoliile preşedinţilor, şefilor, şefuleţilor acestor grupări, luptă care duce din păcate la căderea în derizoriu a adevăratelor probleme. Socialismul - să nu mai vorbim de comunism - este echivalat cu regimurile est-europene şi cu cel sovietic. Şi aceasta este cea mai mare problemă. Faptul că nu a existat şi nu există un model funcţional. Afirmaţia simplă şi de bun-simţ că regimurile est europene, cel sovietic, nord-coreean, etc. nu au avut nimic de-a face cu socialimul este respinsă din start, cu vehemenţă de toţi oponenţii.
Despre Che Guevara s-au scris numeroase lucrări şi articole, unele demonizându-l, altele creându-i imaginea unui sfânt şi a unui erou mitic, multe dintre ele bazându-se pe izvoare secundare sau pe alte biografii. Majoritatea acestor studii nu se bazează pe metode ştiinţifice şi istorice, autorii acestora nefiind interesaţi prea mult de gândirea lui Ernesto Guevara, de proiectul său sau de filozofia sa, ci de obţinerea unor rezultate comerciale.
Astfel a apărut legenda întunecată a unui Che Guevara sălbatic, criminal cu sânge rece, dictatorial, adeptul unor execuţii sângeroase etc, toate aceste caracterizări apărând în studiul lui O’Donell menţionat anterior. Acelaşi autor regretă influenţa pe care o are Guevara asupra stângii marxiste latino-americane, pe care a condus-o către „violenţa teroristă”.
În spiritul aceleiaşi idei, lui Che Guevara i s-a atribuit un „fundamentalism terorist” fiind comparat chiar cu Osama Bin Laden.
Acelaşi autor îl caracteriza-se anterior ca un „implacabil iacobin”, „un extremist”, „un Superman cu kryptonită în plămâni”, „un Isus Christos superstar”
Pentru alţii, Che încarnează visul colectiv al unei societăţi mai bune şi a unei revoluţii în care au crezut şi pentru care au murit mai multe generaţii de latino-americani.
Lista detractorilor săi este infinită, la fel ca şi aceea a celor care îl consideră un erou de legendă.Indiferent de viziunea, pozitivă sau negativă, pe care o au despre Ernesto Guevara, aceşti autori dau puţină importanţă ideilor filozofice şi politice ale lui Che, precum şi formării teoretice a acestuia. Majoritatea dau impresia că revoluţionarul argentinian era un diletant şi un marxist improvizat, ceea ce ar explica eşecurile sale politice şi economice.
De acelaşi tratament beneficiază şi ideologia guevaristă. Este interesant de observat că în trei dintre cele mai recente şi mai complete studii de mari dimensiuni asupra lui Che Guevara, polemica asupra legii valorii şi asupra creării „omului nou” ocupă doar câteva pagini, primând elementul biografic şi anecdotic.
Lucrarea aceasta îşi propune, ca plecând de la textele lui Ernesto Guevara, să realizeze o analiză a ideologiei acestuia şi a gândirii sale filozofice. Vom prezenta iniţial ceea ce am putea numi „originile intelectuale” ale ideologiei guevariste, pentru ca apoi să analizăm câteva aspecte fundamentale ale gândirii lui Che Guevara: internaţionalismul, problema legii valorii şi stimulentele morale, omul nou şi critica la adresa „socialismului real” din ţările Europei de Est.
Gândirea politică şi filozofică a lui Che este rezultatul unei tradiţii duble. Pe de o parte este marxismul occidental european, o linie de gândire care îi include pe Gramsci, Lukacs, Lefebvre, iar pe de altă parte este marxismul latino-american din anii ´20 – ´30 ai secolului trecut. Această tradiţie latino-americană a fost de cele mai multe ori neglijată, din cauza unui obstacol de tip politic, este vorba de europenismul şi eurocentrismul care a dominat gândirea latino-americană din secolul XIX şi începutul secolului XX.
Reprezentanţii acestei generaţii au fost cei care au considerat că marxismul nu este numai o doctrină care trebuie tradusă şi aplicată, ci o ideologie creatoare şi inovatoare. Într-un articol din 1928, José Carlos Mariatégui, adevăratul fondator al marxismului latino-american, afirma: „Noi nu dorim ca în America Latină socialismul să fie nici un calc, nici o copie. Trebuie să fie o creaţie eroică. Noi trebuie să dăm naştere, împreună cu propria noastră realitate, în propria noastră limbă, socialismului indo-american. Aceasta este o misiune demnă de o generaţie nouă.”
În Cuba, liderul studenţesc Julio Antonio Mella este recunoscut de asemenea ca unul dintre primii exponenţi ai ideilor marxiste în America Latină. Acesta a insistat asupra necesităţii alianţei dintre muncitori, ţărani, studenţi şi intelectuali progresişti, împotriva burgheziei naţionale şi a străinilor imperialişti. Una dintre polemicile sale fundamentale a fost aceea cu peruanul Víctor Raúl Haya de la Torre, care subestima rolul clasei muncitoare în America Latină şi care se prezenta ca un continuator a ceea ce numea socialism indo-american. O trăsătură fundamentală a gândirii lui Mella a fost aceea a menţinerii unor criterii proprii în ceea ce priveşte transformările necesare prin care trebuie să treacă această regiune şi diferenţele existente faţă de realitatea în care avusese loc prima revoluţie socialistă.
Însă abia odată cu José Carlos Mariátegui, marxismul va dobândi rădăcini mai adânci latino-americane, fiind utilizat ca un instrument critic pentru a înţelege şi transforma realitatea concretă şi structurile ei, de o manieră originală şi autentică. Opera principală a lui Mariátegui, „Şapte încercări de interpretare a realităţii peruane”, este o mostră substanţială a modului în care trebuie utilizat marxismul într-un mod efectiv şi creator, plecând de la analiza problemelor socioeconomice, cum ar fi distribuţia pământului, precum şi a altor factori suprastructurali importanţi, cum ar fi religiosul şi etnicul. Mariátegui înţelegea că în Marx nu pot fi întâlnite toate răspunsurile şi toate indicaţiile necesare rezolvării noilor probleme, în special cele ale spaţiului latino-american, şi drept urmare trebuia să se meargă dincolo de Marx.
În lucrările lui Mariátegui şi Mella întâlnim totodată o componentă antiimperialistă a reformei, care va apărea de asemenea şi la Che Guevara. Apare astfel la aceşti primi marxişti latino-americani o legătură strânsă între reformă, antiimperialism şi socialism. Pentru ei antiimperialismul merge mână în mână cu socialismul, nu poate exista socialism în America Latină fără antiimperialism şi invers. Este foarte important acest aspect deoarece în acea perioadă în mişcarea comunistă internaţională se dezvoltase un curent care susţinea că în continentul sud-american nu se poate vorbi de o singură revoluţie ci de două. Una democratico-burgheză, care să lupte contra imperialismului, nord-american în special, şi o alta ulterioară, socialistă.
Abia odată cu Revoluţia Cubaneză va fi reluată această idee care susţinea ferm că în America Latină socialismul trebuie să fie antiimperialist. În viziunea lui Fidel Castro şi a lui Guevara nu putea exista un socialism separat de sarcina eliberării naţionale, nu putea exista un naţionalism democratic care să nu fie socialist.
Un ultim aspect din gândirea politică a lui Mariátegui este critica sa la adresa determinismului, critică care va fi reluată de Guevara. Mariátegui a înţeles că marxismul nu este o doctrină, un model inert care să se aplice în mod direct Americii Latine, pentru că aici este foarte importantă tema indigenismului. În Peru, majoritatea populaţiei era de origine indigenă, ca atare nu i se putea aplica schema burghezie versus proletariat, aşa cum apărea ea în marxismul clasic. Prin urmare, Mariátegui considera că marxismul nu trebuie să fie o dogmă ci o metodă care trebuie să fie aplicată în mod creativ în Peru. Aceeaşi poziţie o vom întâlni ulterior şi la Che Guevara care a încercat să plece întotdeauna de la experienţele concrete de luptă ale ţărilor acestora, creând astfel un model de marxism care nu constituie un model abstract şi universal, plecând de la realităţile locale şi naţionale ale fiecărui stat.
Vom încerca în continuare să vedem care au fost lecturile care au format baza teoretică a lui Che Guevara şi care au influenţat scrierile sale ulterioare. Guevara a luat contact cu textele clasice ale lui Marx, Engels şi Lenin cu mai mulţi ani înainte de implicarea sa în Revoluţia Cubaneză. Formaţia sa filozofică, politică şi economică include cel puţin lectura Manifestului Comunist, a Capitalului de Marx, a lui Anti-Dühring de Engels, şi a lucrărilor lui Lenin: Statul şi revoluţia şi Imperialismul, faza superioară a capitalismului. Cu primele două a luat contact între 16 şi 17 ani, când a început să redacteze un dicţionar filozofic, iar pe celelalte le-a analizat în timpul studiilor universitare.
Ulterior în cursul călătoriilor pe care le va întreprinde îşi va spori cunoştinţele de marxism teoretic, fie în Guatemala în biblioteca Hildei Gadea, fie în casa comunistului peruan Hugo Pesce, vechi mariateguist, unde probabil va lua contact direct cu opera lui José Carlos Mariátegui.
Credem că antiimperialismul lui Che, care nu separă socialismul de eliberarea naţională, menţine o legătură directă cu ideile lui Mariátegui.
În perioada luptelor de gherilă va continua să citească lucrări marxiste. Ulterior după victoria revoluţiei, când va dobândi diferite funcţii la cel mai înalt nivel în stat, va organiza un grup de studiu al „Capitalului” şi a teoriilor marxiste care îşi va desfăşura săptămânal activitatea, timp de peste un an. Acum va descoperi „Manuscrisele economico-filozofice din 1844” ale lui Marx şi citeşte studiul lui Anibal Ponce: „Umanism burghez, umanism proletar”, care îi va influenţa decisiv concepţia despre „omul nou”.
Într-un interviu din 2003 cu Néstor Kohan, Orlando Borrego unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Che, care a fost vice-ministru al industriei în perioada în care acesta era ministru, povesteşte despre lecturile şi studiile pe care le făcea Che în acea perioadă. Printre acestea se numărau Troţki, Ernest Mandel, Charles Bettelheim, Louis Althusser, Herbert Marcuse, Charles Fourier, Oskar Lange, Paul Baran, Paul Sweezy.
În continuare vom analiza câteva dintre conceptele lui Ernesto Che Guevara, pe baza scrierilor sale. În cei zece ani în care a militat în mod direct, Che Guevara va scrie numeroase articole de presă, scrisori, declaraţii etc. Principalul mijloc de propagare a ideilor sale vor fi însă discursurile, principalul mijloc de exprimare în timpul unor frământări revoluţionare. Alături de Fidel Castro, care se adresa de mai multe ori pe săptămână cetăţenilor prin intermediul televiziunii, Che va realiza o muncă de conştientizare a populaţiei, de răspândire a ideilor revoluţionare, transformându-se în principalul exponent teoretic al Revoluţiei Cubaneze.
Primul său text important a fost scris înaintea bătăliei din Santa Clara, pe care a condus-o, şi este o analiză a claselor sociale cărora va trebui să li-se adreseze revoluţia victorioasă.
Acest text se numeşte „Ceea ce am învăţat şi ceea ce vom învăţa pe alţii”.
Textul este scris într-un limbaj simplu şi accesibil pentru că se adresează unor persoane în marea lor majoritate analfabete. Concluzia acestui text este aceea că Revoluţia Cubaneză va trebui să se adreseze atât muncitorilor şi ţăranilor, cât şi micilor comercianţi şi meşteşugari, intelectualilor şi industriaşilor, pentru că aceasta este „mişcarea tuturor claselor sociale din Cuba”.
Una dintre caracteristicile principale ale filozofiei lui Che este antidogmatismul său. El a înţeles foarte bine sfatul lui Mariátegui care afirma că „socialismul în America Latină trebuie să fie o creaţie eroică” astfel încât se va îndepărta tot mai mult de poziţiile sovietice pentru a se apropia de o variantă alternativă a socialismului, care poate fi considerată „mai umană”.
Într-o primă fază a Revoluţiei, Che era mult mai radical decât Fidel Castro. Deşi nu era membru de partid, el era considerat mai de stânga decât comuniştii, „roşul” prin excelenţă. Această diferenţă între cei doi lideri a făcut ca Revoluţia să fie comparată cu un pepene: verde la suprafaţă, după cum o proclamase Fidel, şi roşie în interior după cum reieşea din ideile lui Che.
Castro abia în decembrie 1961 se va declara marxist-leninist.
Una dintre cele mai dezbătute probleme în viaţa politică cubaneză de la începutul anilor 60, a fost cea a stimulilor morali şi materiali. Poziţia pe care o va adopta Che în această dezbatere a devenit celebră, deoarece încearcă să urmeze o cale distinctă de cea tradiţională, considerată atunci ca reprezentând „marxismul ortodox”.
În primul rând această dezbatere din anii 1963 – 1964 este importantă, cum afirma Michael Löwy în articolul său, prin însăşi existenţa sa. Aparent, dezbaterea aceasta a avut un substrat economic, dar credem că în ceea ce îl priveşte pe Che Guevara nu putem vorbi de o gândire economică separată, deoarece ideologia sa se constituie într-un proiect totalizant şi integrator, despre ceea ce trebuie să fie socialismul si revoluţia. În cadrul acestui proiect sunt abordate diverse aspecte, diverse probleme specifice, toate subsumându-se însă unei viziuni integratoare.
Această polemică a apărut din cauza unor probleme de economie practică (rolul costurilor de producţie), dar ea a pus în dezbatere chestiuni generale, cum ar fi cele de politică economică, susţinute la rândul lor de teorii de economie politică (fundamentală în discuţie a fost legea valorii şi rolul său în tranziţia la socialism). Deşi aparent era o problemă tehnică, cum să măsori costurile de producţie ale produselor industriale şi a celor agricole, ea a dat naştere unor dezbateri care vizau domeniul economic, politic, filozofic.
Recunoscând în primul rând că Marx nu a prevăzut o perioadă de tranziţie pentru o ţară subdezvoltată, şi că până la acel moment nu exista o teorie marxistă sistematică în ceea ce priveşte această tranziţie, Guevara a propus teoria Sistemului Bugetar de Finanţare, centrată pe o planificare raţională şi pe reglementarea a priori a producţiei şi distribuţiei sociale, pe antibirocratism, pe separarea între partid şi administrarea economică, negând autonomia financiară a întreprinderilor şi predominanţa stimulentelor materiale.
Principalul polemist cu care Guevara va discuta în această dezbatere a fost Carlos Rafael Rodríguez, unul dintre liderii Partidului Socialist Popular (vechiul nume al partidului Comunist din Cuba). El provine din tradiţia comunistă cubaneză, care avea legături puternice cu Uniunea Sovietică, şi la momentul dezbaterii conducea Institutul Naţional pentru Reforma Agrară, cu un rol deosebit în societatea cubaneză, predominant agrară.
Opinia lui Rodríguez era susţinută de Alberto Mora, unul dintre discipolii şi colaboratorii lui Che, precum şi de economistul francez Charles Bettelheim. Acesta, membru al Partidului Comunist Francez, era cercetător la Sorbona şi profesor de economie, care publicase numeroase lucrări pe teme economice şi politice.
Dacă Carlos Rafael Rodríguez putem spune că este principalul lider politic cu care polemizează Che, Bettelheim constituie principalul teoretician cu care se înfruntă. Alt gânditor politic european care se va implica în dezbatere, dar de parte lui Guevara, va fi Ernest Mandel. Economist belgian, lider al celei de a IV-a Internaţionale, era la acel moment unul dintre cei mai importanţi lideri troţkişti.
În timp ce Charles Bettelheim, în concordanţă cu Stalin şi Louis Althusser concepea marxismul de o manieră în principal obiectivă, adică într-un mod în care intervenţia politică şi ideologică a activă a subiectului colectiv lasă loc respectului absolut pentru aşa numitele „legi generale ale economiei”, Che Guevara îl înţelegea de manieră esenţialmente praxiologică. Aceasta înseamnă că pentru Guevara, marxismul nu serveşte doar pentru a descifra funcţionarea societăţii, ci şi pentru a interveni de manieră eficace în cursul istoriei.
Există nişte regularităţi denumite legi, care nu au o existenţă absolută, pentru că istoria nu este o succesiune aleatorie de fapte de neînţeles. Aceste legi sunt relative, ele putând fi modificate, cu atât mai mult în cazul tranziţiei socialiste când forţele revoluţionare au preluat puterea, putând interveni activ în dezvoltarea socială. Legea valorii, de exemplu, poate fi încălcată, deoarece puterea revoluţionară, plecând de la o opţiune politică şi ideologică poate modifica preţurile relative ale produselor. Când puterea revoluţionară deţine o forţă politică suficientă ea poate interveni în domeniul economic sau social.
Che susţinea o concepţie istoricistă a valorii, pentru că pentru el această categorie nu se referă la necesităţile umane (capitalistul nu produce pentru a satisface necesităţi, ci pentru a valoriza capitalul producând plusvaloare), nici la forţele productive, ci la munca abstractă inclusă în relaţiile sociale de producţie specifice din punct de vedere istoric, modului de producţie capitalist, şi ca atare nu are valoare în cadrul tranziţiei la socialism.
Poziţia lui Carlos Rafael Rodríguez în ceea ce priveşte teoria economică consta într-un sistem denumit „calcul economic”. Acest sistem presupunea că într-o economie socialistă sau care a iniţiat tranziţia către socialism, după ce s-a preluat puterea, după ce s-a făcut revoluţia, după ce a fost distrusă armata burgheză etc, trebuie să mai existe piaţă. Această piaţă trebuie să mai continue o anumită perioadă de timp, mărfurile urmând să fie vându-te pe baza legii valorii. Fiecare întreprindere, socialistă în acest moment, aflată în proprietatea colectivă, trebuie să se gestioneze pe baza unor criterii de autogestiune financiară. Cu alte cuvinte ea nu depinde de un buget central, ci de propriile resurse şi ca atare funcţionarea sa internă trebuie să aibă ca finalitate maximizarea câştigurilor şi diminuarea pierderilor, pentru a se putea menţine şi reproduce.
În consecinţă pentru partizanii calculului economic, în cadrul tranziţiei socialiste se menţin categoriile mercantiliste (valoare, bani, preţ de piaţă, schimburi comerciale etc.) continuându-se logica pieţei. Această logică a pieţei trebuie să se menţină o perioadă pentru ca economia să funcţioneze. Argumentul central al partizanilor calculului economic are drept punct central „slaba dezvoltare a forţelor productive” care exista în Cuba acelor ani. Potrivit lor, marxismul prescrie că în cursul istoriei întotdeauna forţele productive sunt anterioare relaţiilor sociale de producţie. Ca atare, dacă în Cuba forţele de producţie erau rămase în urmă nu puteau avansa nici relaţiile de producţie.
Fiecare întreprindere trebuie să se autofinanţeze, să facă tot posibilul pentru a obţine cele mai mari câştiguri, cea mai mare productivitate, pentru a diminua costurile şi pierderile. Pentru a creşte implicarea muncitorilor trebuie acordate recompense şi stimulente materiale de către întreprinderile autarhice şi autogestionate. Aceste întreprinderi se află în competiţie între ele, încercând să obţină cel mai mare profit. Se foloseşte termenul de „emulaţie” care înlocuieşte pe cel de „concurenţă”.
Curentul susţinut de Che Guevara propunea un proiect numit „sistem bugetar de finaţare”. Potrivit acestuia perioada de tranziţie la socialism începe din momentul preluării puterii pentru a putea revoluţiona ansamblul societăţii. Transformarea întregii societăţi nu se poate face în interiorul sistemului capitalist, astfel încât este o iluzie utopică să pretinzi realizarea acestui proiect înainte de preluarea puterii.
Pentru perioada care urmează preluării puterii, Guevara afirmă, că trebuie organizată economia pe ramuri productive, dar nu cu întreprinderi autogestionate şi autonome financiar, ci pe baza unui sistem unic, planificând economia. Aceste întreprinderi nu mai schimbă mărfuri între ele ci schimbă produse. Schimbul de produse nu înseamnă neapărat plata acestora la valoarea lor, pentru că legea valorii nu mai trebuie folosită în această societate. Ca urmare piaţa este incompatibilă cu socialismul, şi tendinţa este spre dispariţia acesteia.
Sistemul bugetar de finanţare tinde să suprime treptat piaţa şi să manevreze toate unităţile productive ca părţi al unei întreprinderi unice. Ca atare când o întreprindere transferă către alta anumite produse, nu le vinde, pentru că nu sunt mărfuri, nu au valoare. Este ca şi cum în interiorul aceleiaşi întreprinderi un sector livrează celorlalte anumite instrumente sau produse nefinite.
În aceste condiţii bugetul care determină repartizarea socială a resurselor pentru întreaga societate se realizează într-o manieră centralizată pentru că nu se poate ca fiecare întreprindere să dispună de propriul buget. Che nu propune emulaţie, nici concurenţă, ci manevrarea întregii economii de o manieră centralizată, astfel încât să nu apară competiţie, care este un instrument de bază pentru reglementarea pieţei capitaliste.
Se pune problema modului de stimulare a muncitorilor, care nu mai îmbracă forma stimulilor materiali, ci aceea a apelului la conştiinţa socialistă. Premiile vor continua să existe dar vor fi premii morale, recunoaşterea meritelor personale de către ceilalţi.
Pentru a sintetiza, susţinători teoriei „calculului economic” apărau un proiect politic al unui socialism de piaţă, cu întreprinderi gestionate de forma descentralizată şi autarhice din punct de vedere financiar, care concurează şi schimbă mărfuri pe bani prin intermediul pieţei. În aceste întreprinderi predomină stimulentele materiale. Che Guevara propune un „sistem bugetar de finanţare” în care planificare şi piaţă sunt doi termeni antagonici. El considera că planificarea era modalitatea de amplificare a raţionalităţii umane, care să realizeze o unificare a tuturor întreprinderilor particulare, într-una generală, cu un buget unic şi centralizat. Era promovată totodată munca voluntară şi stimulentele morale ca instrumente privilegiate pentru realizarea conştiinţei socialiste a muncitorilor.
Separându-se definitiv de viziunea materialistă vulgară care interpreta marxismul ca o ideologie modernizatoare bazată în mod unilateral pe forţele de producţie şi pe producţia materială, Guevara consideră că „Marx s-a preocupat atât de factorii economici cât şi de repercusiunile acestora în spiritul uman. Numea aceasta fapte de conştiinţă. Dacă comunismul se dezinteresează de faptele de conştiinţă poate fi o metodă de distribuţie, dar nu va fi niciodată o morală revoluţionară”.
Pentru Guevara problemele culturii, strâns legate de cele ale conştiinţei, nu sunt un simplu reflex pasiv şi secundar al producţiei materiale, nici un apendice subsidiar al forţelor productive. Dimpotrivă problemele noii culturi, noilor valori, a unei noi hegemonii, a unei noi subiectivităţi istorice, acestea alcătuind „omul său nou”, sunt esenţiale pentru construcţia unei societăţi distincte din punct de vedere calitativ de cea capitalistă.
În articolul său „Socialismul şi omul în Cuba” Che se referă în mai multe paragrafe la conceptul de om nou.
Aici el susţine că „pentru a construi comunismul simultan cu baza materială trebuie să realizezi omul nou.” Che considera că revoluţia cubaneză construia tranziţia la socialism, dar că din primul moment trebuie luptat pentru comunism, pentru ca să se termine cu exploatarea şi cu orice formă de alienare. „Am împlinit cinci ani de revoluţie. Nu s-au împlinit trei ani de când a fost declarat caracterul socialist al acesteia. Ne aflăm în plină perioadă de construcţie pentru a trece la socialism, şi de aici la construcţia comunismului. Dar noi deja ne propunem ca obiectiv societatea comunistă.”
A mai spus de asemenea că „Socialismul economic, fără morala comunistă nu mă interesează. Luptăm contra mizeriei, dar în acelaşi timp luptăm şi contra alienării”
Schimbarea socială, revoluţia, nu trebuie să pretindă standardizarea omului, ci să-i elibereze capacitatea sa individuală. Aici avem tema omului nou, pentru că atunci când vorbeşte de muncă voluntară, de tineri, de muncitorii din avangardă, vorbeşte de ceea ce se numeşte „pedagogia exemplului”. Che a explicat în mai multe ocazii că nu face apel la munca voluntară doar ca un mecanism de creştere rapidă a producţiei. Obiectivul principal este acela de a face o experienţă socială în care oamenii să muncească din conştiinţă, fără să aştepte o retribuţie materială.
„Pentru ca să se dezvolte conştiinţa, munca trebuie să dobândească o condiţie nouă; omul ca marfă încetează să existe şi se instaurează un sistem care acordă o cotă de îndeplinit, ca datorie socială. Mijloacele de producţie aparţin societăţii, iar maşina este doar tranşeea unde se îndeplineşte datoria.” Spune tot în „Socialismul şi omul în Cuba”: „În această perioadă a construcţiei socialismului putem vedea născându-se noul om. Imaginea sa nu este încă definitivată; nu va putea fi niciodată deoarece acest proces se dezvoltă în paralel cu forme economice noi; important este ca oamenii să dobândească în fiecare zi tot mai mult conştiinţa necesităţii încorporării lor în societate şi în acelaşi timp importanţa lor ca motoare al acesteia.”
Aici apare o altă temă dragă lui Guevara, aceea a sensibilităţii, pe care o abordează când se adresează tinerilor comunişti din Cuba, dar şi în scrisoarea de despărţire pentru fii săi: „să fiţi mereu capabili să simţiţi cât mai profund orice nedreptate comisă împotriva oricui, oriunde în lume.”
În „Socialismul şi omul în Cuba” afirmă „lăsaţi-mă să o zic, cu riscul de apărea ridicol că revoluţionarul este ghidat de înalte sentimente de iubire.”
În această căutare a omului nou el se adresează de mai multe ori tinerilor: „Cheia de boltă a operei noastre sunt tinerii, în ei ne depozităm speranţele şi îi pregătim pentru a prelua steagul.” Pentru aceasta le cere capacitate creativă, mai puţină docilitate mai multă iniţiativă. În această perspectivă lupta contra individualismului şi lupta pentru o altă fiinţă umană este o luptă cu caracter internaţional. Această idee o va dezvolta în „Mesaj către Popoarele lumii prin intermediul Tricontinentalului”.
Acest text rezumă ideile sale în favoarea revoluţiei mondiale, antiimperialiste.
Nu întâmplător în „Socialismul şi omul în Cuba” va semnala că „revoluţionarul, motorul ideologic al revoluţiei în interiorul partidului său, se consumă într-o activitate neîntreruptă care nu are alt final decât moartea, dacă această construcţie nu atinge o scară mondială. Internaţionalismul proletar este o datorie, dar în acelaşi timp şi o necesitate revoluţionară.”
Che susţinea că revoluţia se poate împotmoli dacă sentimentul naţional va prevala asupra sarcinilor internaţionaliste, şi că revoluţia se poate birocratiza, îşi poate pierde energia, dacă îşi pierde caracterul internaţionalist.
Revoluţia trebuie să aibă loc în întreaga lume, pentru că şi sistemul capitalist cunoaşte o întindere şi o răspândire mondială. Evoluţia mondială a revoluţionarilor trebuie să fie anticolonialistă şi anti-neocolonialistă, antiimperialistă, dar mai ales internaţionalistă.
Această viziune internaţionalistă nu înseamnă că statul naţional nu este important în opinia lui Che Guevara. Până acum acesta s-a dovedit unicul spaţiu democratizabil, unicul loc în care oamenii pot să asume un program democratic, să participe şi să se implice. Viziunea sa vrea să utilizeze statul naţional nu numai pentru a integra cetăţenii, pentru a schimba modelul economic, pentru a afirma drepturile sociale fundamentale, ci şi pentru a rearticula o reţea internaţionalistă, care să ducă la crearea unei societăţi universale mai bune.
Principala idee pe care Che o expune aici este formularea noţiunii de imperialism înţeles ca sistem global. Vedem că Che Guevara imagina acum patruzeci de ani o societate globală, internaţionalistă, care aminteşte foarte mult de lumea „globalizată” din zilele noastre.
Che va pune în discuţie de o manieră dură, acidă, polemică şi muşcătoare rolul pe care il au în sistemul mondial ONU şi Organizaţia Statelor Americane. Această dezbatere continuă şi astăzi. Guevara afirma în mod explicit că „Naţiunile Unite şi OEA sunt măşti ale imperialismului, deoarece sub steagul neutru şi echidistant al ONU au fost bombardate şi masacrate popoare întregi.” Ca atare acestea nu vor fi acceptate niciodată ca organisme demne de încredere.
În final, Ernesto Guevara enunţă sarcinile continentale care revin Americii Latine într-o manieră care aminteşte foarte mult de afirmaţia lui José Carlos Mariátegui, care în 1928 spunea că sarcina actuală este fie „o revoluţie socialistă, fie o caricatură de revoluţie”. Che nu va acepta nicodată ca sarcina Americii Latine să rezide în construirea unei revoluţii naţionale, democratice, progresiste sau a unui capitalism cu faţă umană, şi care să lase pe viitor construcţia socialismului. Dacă nu va fi o „revoluţie socialistă vom avea de a face cu o caricatură de revoluţie”, şi care pe termen lung va termina într-un eşec sau o tragedie, aşa cum s-a întâmplat de multe ori.
Ca soluţie, Che vede realizarea unei meri unităţi a tuturor forţelor revoluţionare, unitatea contra sistemului, contra imperialismului, unitatea muncitorilor deasupra tuturor fracţiunilor, unitatea celor care înfruntă puterea.
S-ar mai putea spune multe despre gândirea lui Che, despre filozofia sa sau despre proiectul său dar după cum afirma Fernando Martínez Heredia: „Faptul că multe dintre ideile lui Che nu sunt finalizate … are şi o latură pozitivă. Marele gânditor este aici semnalând probleme, cărări, arătând modalităţi, cerându-le camarazilor săi să gândească, să studieze, să combine practica şi teoria. Rezultă imposibil, atunci când îţi asumi cu adevărat gândirea sa, să o dogmatizezi şi să o converteşti într-un alt bastion speculativ sau un alt model de fraze gata enunţate.”
Комментариев нет:
Отправить комментарий