Revoluţia rusă a proclamat dreptul popoarelor la autodeterminare şi moldovenii au căpătat posibilitatea de a-şi hotărî singuri soarta. La 2 noiembrie 1917 a fost creat biroul pentru constituirea Sfatului Ţării care a determinat numărul membrilor acestui organ.
Minorităţilor naţionale care alcătuiau circa 50% din populaţie li s-au rezervat 36 de mandate, adică mai puţin de 25%. Muncitorii n-au primit nici un loc, iar ţăranii care alcătuiau circa 80% din populaţie au căpătat doar 30% mandate. Mai multe mandate le-au căpătat formaţiunile de orientare proromână. Celui mai influent partid din Basarabia – eserilor, pentru care la alegerile în Adunarea Constituantă au votat 31,2% din alegători, i-a fost acordat un singur loc, pe când P.N.M., care a căpătat la aceste alegeri doar 2,2% din voturi, a căpătat 4 mandate. Câte un loc, ca şi eserii, au primit diferite asociaţii ale intelectualilor, liga femeilor – organizaţii puţin cunoscute, iar colegiului avocaţilor şi lucrătorilor telegrafului – câte două.
La 21 noiembrie 1917 şi-a deschis lucrările Sfatul Ţării, care la 2 decembrie 1917 a proclamat Basarabia Republică Democratică (Populară) Moldovenească, ca parte egală în drepturi a „Republicii Federative Democratice Ruse unice”. Sfatul Ţării apela la „poporul moldovenesc şi la toate popoarele frăţeşti” din R.D.M. să stea la straja Adunării Constituante din întreaga Rusie şi a patriei comune – a Republicii Federative Democratice Ruse .
În istoriografia româno-naţionalistă predomină aprecierile Sfatului Ţării ca un adevărat „organ reprezentativ al Basarabiei”, „ales pe baze democratice”, ca „adunare reprezentativă a tuturor claselor şi păturilor sociale din Basarabia”, „un organism cu certe atribute parlamentare”, se afirmă că Sfatul Ţării a „întrunit aprobarea unanimă a populaţiei din Basarabia”, „a reflectat structura naţională, precum şi toată gama de curente politice, profesiuni şi instituţii existente în acest teritoriu”, „populaţia se putea exprima liber, alegându-şi reprezentanţii proprii în marele forum” . I.M. Oprea cu un exces de zel „patriotic” ajunge chiar la afirmaţia precum că „cei care pun la îndoială oportunitatea Sfatului Ţării nu vor să vadă că acest parlament s-a constituit prin procedee democratice, iar hotărârile lui satisfăceau în chip desăvârşit principiile democraţiilor occidentale” .
Absolut toate documentele ce stau la dispoziţia cercetătorilor combat această teză mitologică. Straniu, însă cum se poate vedea ceea ce niciodată n-a existat?! Probabil, se cere prezenţa unui talent deosebit... Este evident că astfel de epitete reflectă nu atât realitatea, cât dorinţa acestor autori. Aici, cum şi în majoritatea cazurilor când este vorba despre dilema istoriografiei naţionaliste – „reflectare veridică a istoriei sau o reflectare «patriotică»”, – iarăşi ne ciocnim de o încercare de reflectare a evenimentelor istorice în favoarea „patriotismului” şi nu a adevărului istoric.
A. Boldur analizând principiile de organizare a „Sfatului Ţării” scria: „Orientarea organizaţiei, componenţa ei neclară, incertitudinea totală a competenţei – iată trăsăturile specifice ale organului decretat de congresul ostăşesc moldovenesc din întreaga Rusie... Oare poate fi acest organ un exponent influent al voinţei populaţiei Basarabiei, să beneficieze de simpatiile şi susţinerea ei? Cu regret, îndoieli mai există!” De aceiaşi părere referitor la legitimitatea Sfatului Ţării era şi ministrul român de atunci C. Argetoianu, numind acest organ „soviet de pezevenghi adunaţi de pe stradă” .
Liderii Sfatului Ţării totalmente negau apartenenţa lor la ideea românismului. I. Inculeţ spunea: „Separatism în Basarabia, mai ales de cel românesc, nu există şi dacă sunt de aceştia care privesc spre Prut, ei reprezintă doar un mănunchi de oameni. Calea Basarabiei se intersectează cu calea Rusiei, deoarece nu există vreo ţară mai liberă decât Rusia”. Şi astfel de declaraţii sunau din gura liderilor Sfatului Ţării permanent , deoarece dispoziţiile maselor populare erau categoric pentru păstrarea şi în continuare a unităţii Moldovei cu Rusia . „Unirea” nu era dorită de majoritatea populaţiei Republicii Moldoveneşti şi aceşti lideri autoproclamaţi promovau o politică îndreptată împotriva intereselor şi doleanţelor propriului popor, îl minţeau neobrăzat. Însă, obiectiv, proclamarea RDM a semnificat renaşterea statalităţii moldoveneşti .
Sfatul Ţării, proclamându-se o putere supremă în gubernie, cerea supunerea tuturor instituţiilor şi organizaţiilor din ţinut. Însă aceleaşi pretenţii le aveau şi sovietele. Recunoaşterea guvernului lui Lenin de către sovietul din Chişinău, iar apoi şi de către alte soviete, însemna că acestea sunt gata să se supună Petrogradului bolşevic9, ceea ce venea în contradicţie cu planurile Sfatului Ţării. Pe măsura bolşevizării trupelor dislocate în Chişinău şi în provincie, se măreau şansele sovietelor de a lua puterea în Basarabia. Lupta pentru putere între aceste două structuri era inevitabilă.
În această situaţie rezultatul luptei depindea de susţinerea unităţilor militare aflate la dispoziţia oponenţilor şi de un şir de factori interni şi externi. Bolşevicii se pregăteau activ pentru o încăierare decisivă, bazându-se sub aspect politic pe soviete, iar în plan militar pe unităţile bolşevizate şi sperau la ajutorul guvernului lui Lenin. Sfatul Ţării conta pe sprijinul din exterior al Antantei şi României, iar din interior pe susţinerea trupelor militare moldoveneşti. Conducătorii lui căutau insistent să-şi asigure susţinerea în rândul soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din armata rusă. Toamna anului 1917 începe formarea unităţilor moldoveneşti şi dislocarea lor în ţinut. În cele din urmă au fost create 16 detaşamente mobile ale miliţiei (cohorte), câte 100 de oameni fiecare, formate din soldaţii originari din Basarabia.
Însă cohortele refuzau să reprime „bunturile ţărăneşti”, iar pe alocuri chiar se alăturau ţăranilor şi participau la devastarea economiilor moşiereşti. În acest sens istoricul A. Bobeică scrie că “unele unităţi moldoveneşti nou create [erau] foarte îndoielnice şi din punct de vedere militar, şi din punctul de vedere al devotamentului pentru cauza naţională”10. Astfel, la şedinţa plenară a comitetului Regimentului I moldovenesc s-a decis: „Din cauza unor manifestări contrarevoluţionare ale cohortelor la reprimarea tulburărilor agrare, a refuza expedierea celor 800 persoane” cerute pentru reprimarea „anarhiei” din judeţul Soroca. „Democraţia moldovenească, se spune în continuare în această hotărâre, nu concepe înăbuşirea prin intermediul acţiunilor militare a anarhiei, apărută din motive agrare, ci prin curmarea ei, promulgându-se o lege clară, laconică... [care ar pune capăt] tuturor cauzelor, ce condiţionează acaparările şi incendierile”11.
Pe parcursul lunii decembrie autoritatea liderilor Sfatului Ţării a început să scadă rapid. Un exemplu convingător în acest sens îl constituie alegerile în Adunarea Constituantă din Rusia – P.N.M. a obţinut 2,2% din voturi. La sate lupta principală pentru voturile alegătorilor s-a desfăşurat între candidaţii sovietelor de deputaţi ai ţăranilor şi cei ai partidului eserilor. Liderii Sfatului Ţării, pentru a învinge, au mers pe listele acestor formaţiuni şi numele lor nici nu figurau în calitate de conducători ai acestui organ. Astfel I. Inculeţ, P. Erhan, Gh. Pântea şi P. Cojuhari au mers la alegeri ca reprezentanţi ai Sovietului gubernial al ţăranilor. Chiar liderul Partidului Naţional Moldovenesc P. Halippa şi-a înaintat candidatura la alegerile în Adunarea Constituantă nu pe listele partidului său, ci pe cele ale sovietului ţărănesc12.
Posibil fără a conştientiza acest lucru, D. Bogos a scos la suprafaţă esenţa politicii părtaşilor săi româno-unionişti care „nu urmăreau altceva decât scopul ca să se strecoare cât mai mulţi naţionalişti adevăraţi în Constituanta rusă, ca să aibă acolo cine să sprijine cauza românilor din Basarabia”13. Mai exact ar fi imposibil de spus – „să se strecoare cât mai mulţi naţionalişti adevăraţi”, deoarece doar strecurându-se hoţeşte şi minţind alegătorii ei puteau „nimeri în Constituantă”. Fără s-o dorească, Bogos recunoaşte lipsa de încredere „naţionaliştilor adevăraţi” din partea maselor largi ale populaţiei Moldovei.
Sub influenţa propagandei bolşevice s-a intensificat descompunerea trupelor ruse pe frontul român14. De frământări au fost cuprinse şi unităţile dislocate în Basarabia. Se referă aceasta şi la Primul regiment moldovenesc de infanterie15. „O biată turmă, îmbătată de frazeologia bolnăvicioasă a timpului…, iată unde ajunseseră soldaţii moldoveni... Prezenţa mea era inutilă, ba mai mult, primejdioasă pentru mine. Am plecat mâhnit din odaie, – scria D. Bogos”16. Însă până la un timp cea mai mare parte a unităţilor militare moldoveneşti susţinea Sfatul Ţării17. Chiar şi sovietele, cu unele condiţii, l-au susţinut iniţial18.
Însă conducătorii Sfatului categoric respingeau orice contacte cu organele care recunoşteau Guvernul sovietic. În primul rând ei mizau pe susţinerea unităţilor militare moldoveneşti. Însă calculele lor nu s-au justificat. După cum recunoştea Şt. Ciobanu, „cele vreo câteva unităţi moldoveneşti pe care le avea la dispoziţie Sfatul Ţării, erau contaminate de bolşevism şi pe ele nu se putea conta”19. Acelaşi gând a fost exprimat şi de Erhan : „Nu ne putem sprijini pe unităţile noastre moldoveneşti: ele sunt bolşevizate. Unica ieşire – chemarea oştirilor străine”20. P. Cazacu sublinia că în situaţia creată „a fost luată o hotărâre secretă de a se adresa după ajutor extern. Iniţiativa venea de la Blocul Moldovenesc. În şedinţa închisă a Sfatului Ţării, Consiliul directorilor generali a primit «carte blanche» în această problemă”21. Cu acest scop, la 20 decembrie la Iaşi au plecat V. Cristi şi I. Pelivan.
Cercurile guvernante ale României se temeau însă că comandamentul german ar putea anula armistiţiul. Plus la toate era necesar acordul aliaţilor. Istoricul olandez W.P. van Meurs în felul următor apreciază situaţia creată: „În decembrie şi la începutul lui ianuarie, conducerea moldovenească a Sfatului Ţării a apelat de două ori la Iaşi pentru sprijin militar din partea lui Şcerbaciov şi a guvernului român. Aceşti conducători au solicitat ca un număr de unităţi militare să fie puse la dispoziţia guvernului moldovean pentru restaurarea legii şi ordinii, dar nu pentru o ocupaţie românească, cum avea să se petreacă mai târziu. În ambele împrejurări, Brătianu a refuzat cererile având în vedere situaţia delicată a României vizavi de Puterile Centrale”22. Dar în curând Guvernul român le-a satisfăcut rugămintea, emiţând la 24 decembrie ordinul despre introducerea trupelor în Basarabia23.
Făcând bilanţul în problema introducerii trupelor române în Basarabia, istoricul I. Ţurcanu menţionează: „Este evident însă că nu intervenţiile basarabenilor au fost acelea care au făcut ca trupele române să pună stăpânire pe Basarabia... Dar este tot atât de neîndoielnic şi faptul că, de vreme ce guvernul României şi forţele lui militare erau sub ascultarea Antantei şi că, în acelaşi timp, trebuiau să ţină cont şi de interesele Puterilor Centrale, care ocupaseră cea mai mare parte a ţării şi puteau dicta românilor orice condiţii, autorităţile româneşti nu aveau cum decide, din proprie iniţiativă, trimiterea de trupe în Basarabia”24. Aşadar, este evident că decizia de a trimite trupe străine în ţinutul nostru şi operaţia de „unire” a Basarabiei cu România, care a urmat în curând, nu a avut nimic în comun cu voinţa poporului moldovenesc. Deciziile erau luate în marile capitale europene şi erau dictate de scopurile marilor puteri beligerante în lupta lor cu Rusia Sovietică.
Însă când populaţia Chişinăului a aflat despre aceste acţiuni, pe străzile oraşului au apărut proclamaţii ca „Consiliul Directorilor şi Sfatul Ţării au vândut Basarabia României”25. Unităţile militare s-au pronunţat categoric împotriva acestor intenţii ale Sfatului Ţării26. Fiind demascaţi, conducătorii lui încercau să nege existenţa înţelegerilor secrete cu cabinetul ieşean.
„Ocupaţia românească este rodul imaginaţiei şi al agitaţiei provocatoare”, afirma ziarul „Sfatul Ţării”. Ion Inculeţ a încercat să „calmeze” opinia publică, declarând că „Sfatul Ţării, desigur, e pentru cea mai strânsă unire cu Republica Democratică Federativă Rusă” şi „toate zvonurile despre o oarecare orientare românească sunt absurde şi n-au nici un temei. Zvonul despre introducerea trupelor româneşti pe teritoriul Republicii Moldoveneşti e o absurditate totală”27. A „dezminţit” zvonurile despre introducerea forţelor armate româneşti în Basarabia şi P. Erhan. Declarând zvonurile drept “provocatoare”, pentru calmarea spiritelor el a considerat necesar să sublinieze că Sfatul Ţării „se află în contact şi într-o unitate absolută” cu comitetul executiv al Sovietului deputaţilor soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor28.
Astfel, liderii naţionalişti minţeau şi întreprindeau manevre false, încercând să inducă opinia publică în eroare. În atmosfera care domnea pe atunci în Basarabia, recunoaşte P. Cazacu, erau foarte puţini care se încumetau să se pronunţe deschis în favoarea invitării trupelor române29. Liderii Sfatului Ţării au fost nevoiţi să declare public precum că pledează şi în continuare pentru existenţa R.D.M. în componenţa Rusiei Federative. Astfel, preşedintele Sfatului Ţării P. Halippa a menţionat că „noi permanent suntem învinuiţi de... orientare românească... Sfatul Ţării declară că nu vede Basarabia în altă legătură decât cu Republica Federativă Rusă... Orientarea spre Rusia e singura acceptabilă pentru noi”. Iar „zvonurile despre orientarea proromânească” el le-a numit „denigratoare”30.
Atât albgardiştii ruşi în frunte cu Şcerbaciov, cât şi guvernul român au înţeles că „Guvernul Republicii Moldoveneşti nu va fi câtuşi de puţin în stare să reziste în faţa bolşevicilor”. Referindu-se la evenimentele din acel timp, vice-premierul Take Ionescu povestea de la tribuna parlamentului: “Sfatul Ţării cerea orice ajutor militar, deoarece toţi ceilalţi nu doreau armata noastră... Dumneavoastră credeţi că Guvernul, trimiţând oştile în Basarabia, considera că le trimite numai pentru a păzi un stog de fân? Toţi ştiau că trupele sunt îndreptate în Basarabia... pentru a realiza actul final al unirii Basarabiei. Acesta este adevărul!” P. Halippa, prezent în sală, a aruncat o replică: „Dumneavoastră credeţi că noi am cerut oştiri pentru paza stogurilor de fân?” „Sigur că nu”, a replicat Take Ionescu31.
În primele zile ale lunii ianuarie trupele române, cu forţe relativ mici, au ocupat Unghenii, Cahulul, Leova, Bolgradul şi un şir de sate. În Ungheni la 9 ianuarie au fost împuşcaţi 12 membri ai sovietului de deputaţi32. Şi deja la 6 ianuarie, la ora 1 de noapte Sovietul din Chişinău a primit o informaţie că dinspre Razdelinaia se apropie un eşalon cu ardeleni pentru a acorda ajutor Sfatului Ţării. Pentru a-i întâlni pe „oaspeţi”, la staţie au fost trimise Regimentul 5 de cavalerie şi Regimentul 1 Moldovenesc de infanterie în frunte cu V. Caabac. În rezultatul acestei operaţii transilvănenii au fost dezarmaţi şi făcuţi prizonieri34. Cu eşec s-a terminat şi ofensiva asupra Chişinăului dinspre Prut. In urma luptelor de la Străşeni şi Ghidighici armata regulată română a pierdut mai mulţi morţi şi răniţi, iar 1300 de oameni au fost luaţi prizonieri35.
Vorbind despre aceste evenimente, I. Duca recunoştea că „voluntarii ardeleni de la Kiev au fost atacaţi în gara Chişinău de bolşevici, dezarmaţi şi bătuţi, iar detaşamentul de la Iaşi cum a trecut Prutul a avut de susţinut lupte şi mai grele cu bolşevicii. La Corneşti, generalul Necrasov şi colonelul Socolov, doi intimi ai lui Şcerbaciov, au fost omorâţi şi detaşamentul complet învins, iar membrii români ai comisiei interaliate pentru aprovizionarea armatei au fost arestaţi la Chişinău şi trimişi prizonieri la Odesa”36.
Însă cea mai mare dezamăgire liderilor Sfatului Ţării le-a cauzat-o comportamentul unităţilor moldoveneşti. „Am încercat, – mărturiseşte Bogos, – cu locotenent-colonelul Popa să luăm comanda regimentului I de husari basarabeni, dar în zadar, soldaţii literalmente înnebuniseră, nu mai vorbesc de soldaţii din regimentul I de infanterie”37. „80% din efectivele unităţilor moldoveneşti refuzau să se supună ordinelor ofiţerilor, trecuseră, sub impactul zvonurilor şi provocărilor, de partea Secţiei de Front... Centrul de greutate al puterii în aceste zile... se mutase în comitete, deoarece forţa era acolo”38. La şedinţa Sfatului Ţării din 8 ianuarie Inculeţ a menţionat că „puterea a căzut din mâinile noastre, nu avem pe ce să ne sprijinim şi legătura cu unităţile noastre e întreruptă”. Directorul pentru problemele de război Gh. Pântea s-a plâns că „unităţile noastre... fără ştirea mea au mers pe poziţie... Vin, spre marea mea mâhnire, să mă aresteze chiar regimentele noastre moldoveneşti”39.
Ofensiva masivă a celor 4 divizii româneşti pe teritoriul Basarabiei a fost declanşată la 8 (21) ianuarie. „Campania trupelor române în teritoriul de la est de Prut a durat circa 1,5 luni de zile... Armata română a îndeplinit cu cinste misiunea de instaurare a ordinii în teritoriul dintre Prut şi Nistru, înfruntând prin atitudinea sa temerile şi neîncrederea unei părţi a populaţiei”40.
In realitate, însă, trebuie de accentuat că pretutindeni armata română a fost întâlnită cu rezistenţă şi peste tot calea ei a fost împresurată de cadavrele basarabenilor41. La Bălţi în fruntea apărării oraşului s-au situat A.G. Paladi, G.I. Galagan, V.M. Rudiev, A.V. Popa – conducătorii Sovietului judeţean al deputaţilor ţăranilor. Ei au chemat populaţia să se ridice în apărarea libertaţii de la tentativele „ţarismului român”, scopul căruia constă în exproprierea de la ţărani a „întregului pământ şi întoarcerea lui boierilor”42. Se pregăteau de apărare şi la Chişinău43. „După luarea de către români a capitalei Chişinău, luptele au continuat în Basarabia pe parcursul întregii luni februarie. Ţăranii, care tocmai «dobândiseră» o bucată de pământ, şi diferite unităţi revoluţionare au continuat să reziste încercărilor forţelor româneşti de a restabili legea şi ordinea”44.
Însă pentru a induce în eroare opinia publică din ţinut şi a slăbi rezistenţa, autorităţile române au mers la un şiretlic – generalul Prezan a dat asigurări că „îndată după instaurarea ordinii şi liniştii... ostaşii români se vor întoarce la ei acasă”45. În adresarea lui Prezan, intervenţia nu era motivată prin drepturile istorice şi etnice ale României asupra Basarabiei, cum s-a făcut ulterior, ci exclusiv prin necesitatea de a păzi depozitele, căile ferate, a lupta cu anarhia, jafurile şi prin rugămintea Sfatului Ţării. Concluzia noastră este confirmată şi de memoriile lui I. Duca care astfel comentează cele expuse mai sus: „Ca să salvăm aparenţele, am însărcinat pe generalul Prezan să dea un manifest, prin care să arate basarabenilor că nu venim nici în cucerire, nici pentru a răpi populaţiei pământul şi roadele revoluţiei, ci pentru a restabili ordinea... Manifestul insista asupra caracterului trecător al intervenţiei noastre militare”46.
Cu sosirea oştirilor române, în ţinutul nostrum s-a stabilit un regim de teroare. Când Erhan l-a informat pe Broşteanu că în Republica Moldovenească sentinţa cu moartea a fost anulată, generalul i-a răspuns: “Eu sunt judecător aici şi orice crime vor fi aspru pedepsite”47. Ordinele autorităţilor militare române referitor la tot felul de pedepse, inclusiv execuţiile prin împuşcare, erau afişate pretutindeni48. “Represiile erau cu adevărat îngrozitoare”, menţiona în memoriile sale chiar N. Iorga49.
La 18 (30) ianuarie şi-a deschis lucrările Congresul al III-lea al Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor din Basarabia. Însă din cauza luptelor care mai continuau pe teritoriul ţinutului la el au venit numai delegaţii din judeţele centrale ale republicii, locuite în majoritate de moldoveni. Noi intenţionat accentuăm acest moment, deoarece unii istorici încearcă să prezinte lucrurile în mod eronat – de parcă componenţa naţională a congresului era preponderent ne moldovenească50. Preşedinte al congresului a fost ales Rudiev, care a protestat împotriva intervenţiei româneşti51.
La 19/31 ianuarie în alocuţiunea s-a la congres el a declarat: „Noi recunoaştem poporul român, în deosebi ţărănimea română, dar nici cum nu ne putem lipsi de dreptul de control asupra guvernului, fie el rus, român sau moldovenesc. Până când nu vor fi asigurate libertatea cuvântului, a adunărilor şi intangibilitatea delegaţilor congresului, noi nu putem continua liniştit lucrul nostru. Unicul mijloc de eliberare a ţinutului nostru drag constă în izgonirea românilor în 24 de ore, fără să ne cruţăm vieţile, ridicândune toţi ca unu în apărarea libertăţii dobândite în luptă cu sângele fraţilor noştri şi pângărite de români”52. Imediat după aceasta în sală a intrat un detaşament de jandarmi cu patru mitraliere53. Au fost arestaţi şi, „fiind declaraţi duşmani ai românismului”54, a doua zi împuşcaţi moldovenii V. Rudiev, V. Prahniţchi, I. Panţâri, T. Cotoros şi ucraineanul P. Ciumaşenko. De asemenea au fost împuşcaţi menşevica N. Grinfeld şi eserul N. Covsan55. „Vina” lor consta în faptul, că s-au pronunţat împotriva intervenţiei româneşti şi optau pentru Republica Moldovenească.
Despre faptul că Sfatul Ţării nu mai era independent ne vorbeşte următorul fapt. Când delegaţia lui s-a adresat generalului Broşteanu vizavi de arestarea deputaţilor, acesta „a declarat ferm că socoate imposibilă eliberarea delegaţilor”. La remarca lor că „deputaţii au dreptul la inviolabilitate”, Broşteanu a răspuns că „Republica Moldovenească nu are constituţie în care lucrul acesta ar fi fixat” şi el nu consideră că arestarea membrilor Sfatului Ţării e un „amestec în treburile interne ale Republicii... Dumneavoastră nu puteţi lua nici un fel de măsuri, nici fizice, nici morale, şi odată ce nu puteţi face aceasta, noi... o facem singuri”. Învinuind Sfatul ţării în pasivitate şi ipotenţă, generalul a declarat că „în aceste condiţii el este nevoit să apere onoarea armatei române” şi „va proceda la fel de fiecare dată”56.
Anume într-o aşa atmosferă de ocupaţie militară străină, la 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării a proclamat „independenţa” R.D.M. „Deşi s-a declarat «stat neatârnat», – recunoaşte P. Cazacu, – hotarele Republicii Moldoveneşti erau păzite de armatele româneşti, care, din ianuarie ocupă Basarabia”57. N. Iorga scrie că „generalul Broşteanu a trecut Prutul şi provincia... a devenit, aşteptând împrejurările, un teritoriu ocupat milităreşte”58. Evident, că nici Iorga şi nici Cazacu nu pot fi bănuiţi de antiromânism...
Cu toate acestea cercurile guvernante româneşti nu s-au hotărât la o anexiune imediată a Basarabiei. In legătură cu aceasta I. Duca scria: „Fireşte au mai trebuit câteva săptămâni pentru ca trupele noastre să ocupe întreg teritoriul Basarabiei şi din anumite consideraţiuni politice... au trecut două luni până când Unirea să fie oficial proclamată, dar în realitate din momentul [intrării trupelor române] ea era un fapt îndeplinit şi ca atare l-am considerat la Iaşi”59. În afară de aceasta în ianuarie-februarie în sudul şi nordul republicii continuau lupte defensive grele cu românii.
Despre atmosfera care domnea în acele zile şi atitudinea populaţiei faţă de „unirea” cu România ne comunică istoricul A. Morari: „Agitatorii Rusiei aveau o influenţă suficient de mare în mijlocul ţăranilor. Vrânceanu şi Turcuman, luptători pentru unire în judeţul Soroca, au fost condamnaţi la moarte de ţăranii incitaţi contra unirii”60. Un agent al siguranţei informa organele ierarhic superioare că în judeţul Bălţi printre ţărani domină dispoziţiile rebele, ei fiind indignaţi de intervenţia armatelor române în Basarabia61. Nicolae Iorga de asemenea mărturisea că la începutul anului 1918 poporul Basarabiei fierbe de indignare, că în sate românii sunt urâţi, iar trupe nu ajung62. Deja peste două decenii după evenimentele descrise Halipa menţiona cu regret că prea mulţi moldoveni rămâneau fideli ideii Rusiei unitare63.
Însă la 27 martie / 9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 abţineri, Sfatul Ţării a decis unirea condiţionată a Basarabiei cu România. Această „unire benevolă” a fost de fapt o farsă, realizată în condiţiile ocupaţiei militare româneşti şi contrar voinţei majorităţii absolute a populaţiei ţării. Lucrul acesta îl demonstrează chiar şi procedura votării – nominală şi nu secretă, deputaţii fiind „îmboldiţi” de baionetele româneşti care au înconjurat clădirea, iar pe deasupra ei zburau avioane militare române. De asemenea şi prezenţa în sală înainte de votare a premierului român A. Marghiloman i-a presat pe „deputaţi”64. Ei n-au uitat de executarea în luna ianuarie a membrilor Sfatului Ţării şi nu mai vroiau să-şi rişte viaţa. La banchetul organizat după votare, Marghiloman a declarat că „unirea Basarabiei s-a făcut la Bucureşti”65.
Acest gând a fost totalmente confirmat şi de adversarul lui politic C. Argetoianu: „De fapt, Basarabia s-a unit cu Patria Mamă, dacă nu în clipa în care s-a hotărât trimiterea armatei noastre peste Prut, la chemarea cârmuitorilor basarabeni – adică la 4 ianuarie 1918 – cel puţin în momentul în care trupele noastre au intrat în Chişinău... Chestiunea Basarabiei fusese definitiv reglată, şi fără nici o dificultate, [de către] Guvernul Averescu în tratativele sale cu reprezentanţii Puterilor Centrale. Kühlmann şi Czernin au venit la Bucureşti cu hotărârea să ne lase Basarabia în schimbul ciopârţelilor pe care le proiectaseră”66.
Şi Duca confirmă mărturisirile lui Marghiloman şi Argetoianu: „Germania şi Austro-Ungaria declaraseră în toate împrejurările că ele nu se opun la această unire. Mai mult, afirmai că o consideră legitimă şi că o doresc... Le convenea să micşoreze Rusia şi prin mărirea teritoriului nostru înspre răsărit să facă să mai uităm revendicările noastre de peste Carpaţi”, şantajând guvernul român cu această recunoaştere a „unirii” Basarabiei în scopul de ai impune condiţiile proprii de pace67. Astfel, însăşi politicienii români în memoriile sale dovedesc că „unirea” a fost plămădită de factorii din afara Basarabiei şi „votul” Sfatului Ţării, – numit de acelaşi Argetoianu „bandă de besmetici”, „puşlamale”68, – a fost doar o ficţiune.
Majoritatea populaţiei Moldovei s-a pronunţat contra „unirii”. Aceste dispoziţii au fost clar exprimate de către istoricul american Ch. King: “Invitarea românilor în Basarabia, deşi a avut loc în urma apelului lansat de Sfatul Ţării..., nu a fost binevenită pretutindeni... Mulţi membri ai Sfatului Ţării erau ei înşişi prea puţin în favoarea prezenţei româneşti”69. Olandezul W.P. van Meurs în felul următor completează acest gând: „Liderii moldoveni din Sfatul Ţării erau foarte conştienţi de sentimentul revoluţionar larg răspândit şi de neîncrederea cu care era privită în republică guvernarea românească”70. El apreciază regimul de atunci din România drept reacţionar71.
Cât de legală a fost hotărârea Sfatului Ţării în contextul dreptului internaţional? În primul rând, Sfatul Ţării nu era un forum legislativ ales prin vot universal şi direct de către întreaga populaţie a ţinutului. Nucleul acestei organizaţii îl constituia PNM, iar alegerile în Adunarea Constituantă din întreaga Rusie i-au oferit 2,2% din voturi – reitingul adevărat al Sfatului Ţării printre populaţia RDM. În componenţa lui n-au fost reprezentate proporţional minorităţile naţionale din ţinut, muncitorii şi ţăranii. Deci el nu avea nici un drept să reprezinte populaţia Basarabiei şi să-i hotărască soarta. Aceasta putea să se întâmple numai prin referendum. Şi nici un deputat al acestui organ n-a fost ales în componenţa lui pentru a realiza „unirea cu patria-mumă România”. Procedura votării n-a fost liberă în condiţiile ocupaţiei militare.
Dar aici apare un „contraargument”: în condiţiile războiului era imposibilă organizarea unor alegeri libere. Drept dovadă sunt aduse exemplele altor teritorii separate de Rusia sau chiar al Statelor Unite ale Americii din perioada Războiului pentru Independenţă, când primul Congres n-a fost ales de tot poporul. Însă nici acest „argument” nu are valoare, deoarece Rusia de facto a ieşit din război încă în noiembrie 1917 (şi de jure în martie 1918), de aceea petrecerea alegerilor era posibilă şi în Adunarea Constituantă din întreaga Rusie ele au avut loc, inclusiv pe teritoriul Basarabiei, şi legalitatea Constituantei nimeni n-a contestat-o. Mai mult chiar, când Sfatul Ţării era în proces de constituire toţi fără excepţie recunoşteau că misiunea lui principală constă în organizarea petrecerii alegerilor în Adunarea Constituantă a Basarabiei şi nimeni nu punea la îndoială faptul că posibilităţii petrecerii lor pe o bază democratică. Şi numai la mijlocul lui ianuarie, odată cu intrarea armatelor române pe teritoriul RDM şi ocuparea ei, liderii Sfatului Ţării au considerat petrecerea unor astfel de alegeri „fără sens”, fiindcă chiar în condiţiile ocupaţiei militare româneşti rezultatele lor puteau fi numai contrare aşteptărilor naţionaliştilor aflaţi sub ocrotirea baionetelor româneşti.
Cât priveşte „alte teritorii separate de Rusia” – după proclamarea independenţei ele au devenit state independente veritabile Iar după aceasta, liderii naţionali nu şi-au vândut ţările unei puteri străine. Relativ la SUA analogia cu RDM de asemenea este ne la locul ei. În primul rând, din aceleaşi cauze cum şi în cazul statelor noi create limitrofe Rusiei. Iar în al doilea, Congresul de la Filadelfia, exprimând voinţa poporului american, s-a situat în fruntea luptei lui împotriva colonialiştilor şi intervenţilor, iar Sfatul Ţării, contrar voinţei poporului, i-a chemat pe intervenţi cu scopul înrobirii lui şi lichidării libertăţilor.
Însă din punct de vedere al dreptului un interes şi mai mare îl prezintă punctul de vedere al ilustrului diplomat român Nicolae Titulescu: „Apoi, autodeterminarea [se are în vedere votarea de la 27 martie] a avut loc în vreme ce trupele române ocupau Basarabia... Dar autodeterminarea este, ca să spunem aşa, plebiscitul. Orice plebiscit, pentru a avea o valoare de drept internaţional trebuie să se desfăşoare în libertate. De aceea acolo, acolo unde a fost folosit foarte adesea..., forţe internaţionale au fost acelea care au menţinut ordinea şi nu forţele militare ale uneia sau alteia din părţile interesate”74. Titulescu înţelegea perfect în ce constă vulnerabilitatea actului de la 27 martie 1918.
Комментариев нет:
Отправить комментарий